Despre vindecare…

Despre vindecare

 

Trăim vremuri pestriţe. Parcurgem, zi după zi, coridoare întunecate, înguste şi aglomerate, spre o lumină pe care o întruchipăm după propriile aşteptări. Fiecare o colorează în nuanţele sale, după gusturi şi experienţe, fiecare se aşteaptă să ajungă primul, ca să se bucure… singur. Care e rostul izbânzii la care nu te întâmpină nimeni? La ce se raportează mândria unui parcurs spre o finalitate dincolo de care nu te aşteaptă decât un nou parcurs?

Pornind de la o astfel de percepţie, sub forma unui vis urât, credem că este în natura noastră să ne adunăm cu cei ca noi, înţelegând că, dintr-o altfel de perspectivă, important nu este finalul, ci felul parcurgerii până la acesta. Iar coridorul, oricât de aglomerat, capătă loc pentru mâini strânse împreună. Efortul, de orice natură, se înnobilează prin mai mult de zece degete unite. Şi mai apoi, din această experienţă, putem rămâne, în plus, cu un Om. Fără de care, ulterior, să nu ne mai putem imagina un parcurs.

Vindecarea, în atare context, nu se referă la un leac. Ci la o stare. De încredere în Oameni şi în forţele lor, de speranţă construită pe efort comun, de nevoie acută de comunicare, spirit civic şi iniţiativă de grup. Numai în această modalitate, cu astfel de idealuri, comunitatea se clădeşte şi, atunci când este cazul, se salvează.

A devenit obişnuită, chiar agasantă, imaginea tragică a tânărului fără perspectivă, fără aşteptări şi, desigur, fără rezultate. În oglindă, este la fel de prezentă exprimarea publică, dezamăgită şi aspră, care îi condamnă primului lipsa de preocupare, de iniţiativă şi, în final, predilecţia pentru străinătate. Nu vorbim însă, într-o complicitate condamnabilă, despre “modelele de succes” pe care le promovăm pentru tineri, despre imaginea celui care reuşeşte, cu orice preţ şi consecinţă, de fiecare dată în chip facil. Nu vorbim despre faptul că succesul, astăzi, se traduce prin “a te descurca”, “a te învârti” sau, absolut tragic, “a te combina”. Asta înseamnă că lucrurile, în jurul nostru, sunt “încurcate” şi/sau “blocate”. Dar se mai traduce prin accea că, în modul cel mai uman cu putinţă, a încuraja pe cineva să reuşească prin efort, a-l motiva să se instruiască, să investească în sine, în desenul general descris, este aproape o utopie.

Ne vom înconjura de tineri de succes atunci când le vom oferi modele de urmat, înfăţişându-li-se poveşti despre oameni obişnuiţi, cu defecte şi calităţi, care au izbutit prin propriul sacrificiu, când vom înceta să le cerem ceea ce noi înşine nu am fost în stare să facem. Şi ei, fără îndoială, vor construi o comunitate cum nu avem astăzi, în care muzica înseamnă instrument şi voce caldă ce mângâie inima, în care literatura izvorăşte din suflet, întotdeauna corect gramatical, unde teatrul înseamnă dramă şi nu dramatism.

Rostul nostru, ca oameni, este să îngrijim de sufletele noastre dar mai ales de sufletele acelora care ne vor urma.

Autor: Asociatia Integritas